La Revoluție, într-o clădire din centrul Bucureștiului, se găsea o comoară națională. 25 de ani mai târziu, iată ce a mai rămas: „E vorba de copiii noștri. E foarte grav ceea ce s-a întâmplat”

La aproape un secol de la înființare, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie „Cantacuzino” este o umbră a ceea ce a fost chiar și în perioada comunismului, vreme în care angajații instituției lucrau cu aparatură rudimentară, nu aveau acces la tratate din străinătate, vaccinurile erau înfiletate manual, iar din cauza lipsei de gaze se lucra inclusiv noaptea. Cu toate acestea, în acea perioadă, pe poarta Institutului „Cantacuzino” ieșeau până la 3 milioane de doze de vaccin, care erau distribuite la nivelul național, doze ce asigurau necesarul întregii țări fără a mai fi nevoie de importuri. La 25 de ani de la căderea comunismului, Institutul nu mai produce niciun vaccin. Din cei aproximativ 1.400 de angajați au mai rămas în jur de 350.

Institutul „Cantacuzino”, care se număra printre cei mai apreciați producători de imunologice din lume, și-a început declinul în februarie 2010, după ce Agenția Națională a Medicamentului (ANM) i-a retras autorizația de punere pe piață a produselor injectabile, inclusiv a vaccinurilor, întrucât îi expirase standardul de bune practici de fabricație. În aceste condiții, unele programe naționale de imunizare au fost blocate timp de mai multe luni, iar autoritățile au fost obligate să importe vaccin. Anul 2012 a fost primul în care nu au mai fost folosite vaccinuri de la Institutul Cantacuzino în campania de imunizare gratuită împotriva gripei, după ce, în ianuarie 2012, multe loturi cu doze fabricate aici au fost retrase, din cauza unei concentrații scăzute a tulpinei B, linia de producție a fiolelor fiind ulterior închisă. În 2013, producția a fost reluată, fiind realizate primele 600.000 de doze. Chiar și așa, la sfârșitul anului, ANM a anunțat Institutul Cantacuzino că vaccinul antigripal nu poate fi pus pe piață, întrucât au fost descoperite probleme.

Biologa Adriana Bilic, fosta șefă a Laboratorului de Condiționare de Seruri și Vaccinuri a Institutului „Cantacuzino”, a vorbit într-un interviu acordat ziarului gândul despre cum funcționa acesta în perioada comunismului, vreme în care, lunar, milioane de vaccinuri erau scoase pe poarta instituției. „Aveam niște dotări rudimentare. Nu eram la nivelul la care cred că sunt acum utilate secțiile de producție. De fapt, eu, pe secția mea, colaboram destul de des cu Uzina de Medicamente București. Ei aveau mașini mult mai performante decât noi. Noi făceam o muncă cât de cât artizanală și care, în final, ieșea bine”, povestește bioloaga.

Acum, a rupt complet legătura cu Institutul. O doare să vadă ce a ajuns: „Văzând că totul se deteriorează, era foarte trist să mă duc acolo și să văd. Sufeream. Efectiv sufeream. Am fost odată la farmacie să îmi cumpăr un produs care mi-a trebuit – sod natural – și când am intrat și am văzut – totul era trist și ponosit”, mărturisește ea.

De ce nu a trecut Ceaușescu pragul Institutului

Adriana Bilic a lucrat la Institutul „Cantacuzino” din 1975 până în anul 2000, atunci când s-a pensionat. Timp de 25 de ani, nu s-a temut nicio secundă pentru siguranța familiei sale, pe care ar fi putut să o pună în pericol din cauza virușilor cu care lucra, „că doar virușii și bateriile nu circulă așa liberi la întâmplare”. Singura grijă a fost ca nu cumva un produs să fie comprimis și să pună în pericol sănătatea întregii națiuni.

Îmi amintește că nu doar dotările erau singura problemă a acelei vremi, ci și lipsa gazului, substanță indispensabilă mai ales dacă lucrezi într-un astfel de domeniu. „Veneam noaptea și lucram cu tot personalul meu. Era un colectiv numeros de chiar și până la 100 de femei”, își rememorează ea.

Povestește că, deși instituția la care lucra era un punct strategic pentru siguranța națională, în perioada comunismului, familia Ceaușescu nu a călcat niciodată pragul Institutului Cantacuzino, nu a făcut nicio vizită de lucru, așa cum se obișnuia în acele vremuri. Cel mai probabil, pentru că fostului dictator îi era frică de microbi, acesta fiind și motivul pentru care s-a renunțat la mutarea clădirii instituției, atunci când s-a ridicat Casa Poporului.

Fosta șefă a Laboratorului de Condiționare de Seruri și Vaccinuri a Institutului „Cantacuzino” își amintește că instituția la care lucra avea capacitatea, în perioada comunismului, să asigure nevoia de seruri și vaccinuri la nivelul întregii țări, fără să se apeleze la importuri: „În perioada aceea, produceam în jur de 30 de vaccinuri diferite, printre care vaccinul gripal, vaccinul Polio, vaccinul rujeolos, vaccinul diftero-tetanic pertussis, vaccinul BCG, iar lunar pe poarta Institutului ieșeau între 2,5-3 milioane de doze de vaccin. E foarte păcat unde s-a ajuns pentru că o școală ca cea a Institutului ‘Cantacuzino’ nu se poate forma într-un an sau doi”.

Când o întrebăm de cauzele acestei decăderi, enumeră: „În primul rând au existat foarte multe voci care au contestat ideea de vaccin și vaccinare. Au fost perioade în care Institutul nu a fost susținut financiar. Nu numai Institutul, ci și unitățile la care ajungeau vaccinurile noastre din țară, financiar nu erau susținute. A existat, probabil, și un context politic defavorabil”.

„E foarte grav ceea ce s-a întâmplat”

Performanța este posibilă și în zilele noastre, spune Bilic, chiar dacă în prezent Institutul „Cantacuzino” nu mai produce nici măcar un vaccin: „Acum, dacă s-ar face niște infuzii masive de capital, nu ar fi suficient, pentru că oamenii care trebuie să facă aceste produse nu mai sunt, iar cei care au rămas sunt puțini. Cei noi care ar fi trebuit să fie pregătiți ca să preia și să ducă ștafeta mai departe nu cred că există. Or, ca să aduci un tânăr absolvent și să îl pui să facă un vaccin îi trebuie un timp foarte lung de pregătire și nu este așa de ușor”, explică bioloaga.

„Ceea ce s-a distrus acum și unde a ajuns Institutul acum este greu de repus la nivelul la care era înainte. Institutul ‘Cantacuzino’ este un institut de importanță strategică națională. Nu poate să existe o populație sănătoasă fără prezența produselor Institutului ‘Cantacuzino’. Este vital lucrul ăsta. Ca dovadă că se încearcă tot felul de achiziții care sunt costisitoare și care nu știu în ce măsură se potrivesc țării noastre. E vorba de copiii noștri. E foarte grav ceea ce s-a întâmplat și cred că va fi foarte greu de readus la nivelul preexistent”, spune bioloaga.

Mai jos puteți urmări interviul integral pe care bioloaga Adriana Bilic l-a acordat pentru gândul despre cum funcționa Institutul „Cantacuzino” în perioada comunismului și cum mai poate fi el salvat.

De ce ați ales să faceți această specializare? De ce ați ales să fiți biolog și de ce la Institutul Cantacuzino?

A fost o opțiune de moment. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez în învățământ, să fiu profesor. Am ales biologia. Dar cum posturile de profesor erau foarte puține sau deloc în anumite orașe, atunci a trebuit să mă orientez spre altceva. Au apărut copiii și trebuia să ajung în București, ori în București ca să ajungi profesor era imposibil. Nu se scoteau posturi la concurs. Așa am ajuns la Institutul Cantacuzino. Am fost încântată și marcată de această oportunitate. Școala Instittului Cantacuzio era o școală adevărată, în care am încercat să îmi găsesc și eu locul.

Ați făcut Facultatea de Biologie. Cum ați aflat că este un loc liber la Cantacuzino? V-a spus cineva? V-a îndrumat cineva în această direcție?

Am ajuns printr-un concurs la Institut. Soarta mi-a zâmbit.

A existat vreo personaliate din lumea medicală care să vă influențeze cariera?

Când am ajuns în Institut, erau așa de mulți oameni deosebiți care lucrau acolo, dar înainte să ajung la Institut, nu. Nu pot să spun că am avut un mentor din lumea asta.

Cum era Institutul Cantacuzino în perioada comunismului? Descrieți-ne atmosfera din vremurile alea.

Era o unitate de sine stătătoare, care funcționa admirabil. Era structurat pe probleme esențiale, pe probleme de producție, pe probleme de cercetare și dezvoltare. Probleme de asistență tenică pentru toate Instituțiile de Sănătate Publică din țară și pentru centrele epidemiologice. Era un centru de formare a studenților. Catedra de microbiologie a Facultății de Medicină din București funcționa în Institutul Cantacuzino. Era un centru de formare al cadrelor tinere. Dispunea de foarte mulți oameni care țineau tot felul de cursuri, de conferințe și la care puteai să participi. Toată această unitate a Institutului funcționa impecabil, chiar și în vremea comunismului, atunci când eram complet izolați de restul lumii.

Când spuneți izolați, la ce vă referiți?

Institutul avea bibliotecă și făcea pare din seria institutelor Pasteur. Normal era să primească toate publicațiile științifice din domeniu și să le aibă la îndemână cercetătorii din Institut. Or, lucrul ăsta nu se întâmpla. Nu primeam lucrări științifice, nu se putea ieși în afară (nr. țării). Eram izolați.

Și, cu toate astea, cum puteați face un vaccin în vremea aceea? De unde venea „rețeta” unui vaccin?

Toate vaccinurile erau fabricate după modelul franțuzesc, la care s-a avut acces până în perioada anilor ’70. Organizația Mondială a Sănătății veghea felul în care erau făcute vaccinurile și punea la dispoziție tulpinile.

Odată ce un vaccin era fabricat și ieșea pe poarta Institutului, ce se întâmpla cu el? Putea fi vândut și în restul Europei, în celelalte țări comuniste?

Nu cred că s-a făcut export. Poate că în anumite epidemii. Din funcția pe care am deținut-o, nu știu să se fi exportat vaccinuri în afară.

Ați fost șefa Secției de Condiționare în perioada Comunismului. Ca femeie v-a fost greu să dețineți această funcție?

Nu era vorba că este greu. Majoritatea celor 30 de laboratoare erau conduse de femei, cu mici excepții. Era firesc să fii șefă de laborator în urma unei pregătiri minuțioase. La nivelul laboratoarelor și colectivelor era firesc ca la conducere să fie femei. Erau medici, erau biochimist, erau niște femei admirabile.

Cum se lucra în perioada comunismului?

Se lucra foarte mult și cu foarte multă responsabilitate. Aveam niște salarii destul de modeste, dar nu s-a pus niciodată problema să facem rabat de la munca pe care o aveam de efectuat. Au fost perioade foarte grele. Spre exemplu, în secția mea, în perioada comunismului, nu erau gaze. Or, o secție de micro-biologie nu poate să funcționeze fără becul de gaz. Nu exista gaz peste zi și veneam noaptea și lucram cu tot personalul meu. Era un colectiv numeros de chiar și până la 100 de femei. Femei care își făceau datoria cu foarte multă conștiinciozitate și cu foarte multă dăruire. Nu se punea problema unor stimulente. Veneau și cu toată responsabilitatea munceau acolo. Nu își punea nimeni problema că e greu, că are salariul mic, că vrea nu știu ce. Institutul avea totuși avantajul datorită condițiilor de muncă că avea program de 7 ore și asta pentru o femeie era foarte la îndemână. Mai erau campaniile de vaccinare care necesitau un plus de muncă și atunci toată lumea stătea peste program. Exista foarte multă responsabilitate din partea tuturor. Era o mândrie pentru fiecare să știe că este cantacuzinist.

Vi s-a întâmplat ca din greșeală sau din întâmplare să descoperiți un vaccin, deși lucrați la altul? Exista această posibilitate?

Nu. Protocoalele de producție erau foarte elaborate. Nu se putea acest lucru. Existau colective de cercetători care lucrau ani de zile pentru o astfel de realizare. Nu era ușor.

Cel mai dificil moment? Vi s-a cerut să faceți un vaccin contra-timp?

Existau perioade de campanii de vaccinare. Ministerul Sănătății avea un calendar de campanii de vaccinare obligatoriu. Trebuia să fii gata cu toate vaccinurile. Trebuia să faci un efort deosebit. Toată lumea făcea efortul ăsta ca să putem să fim gata.

În perioada comunismului a existat vreun focar ca în cazul gripei porcine în care să fiți nevoiți să scoateți un vaccin de pe o zi pe alta?

Ca să scoți un vaccin de pe o zi pe alta nu se poate. Ciclul de fabricație al unui vaccin se întinde pe foarte mult timp. Trebuie făcute foarte multe controale. Controlul final îl avea Laboratorul de Stat, care controla vaccinurile și care emitea un număr de control. În baza acestui număr de control, puteai să ambalezi și să livrezi un vaccin. Nu avea voie să plece nici măcar o fiolă fără acest aviz. Nu se putea așa ceva.

De când primeați tulpina și până când vaccinul ieșea pe poartă, spre farmacii, cât timp dura?

În funcție de vaccin. Existau, vorbesc din punct de vedere al condiționării, și două luni și o lună și jumătate. Se putea ajunge chiar și la trei luni.

În cazul vaccinului gripal, cât dura, având în vedere faptul că în fiecare an primeați o nouă tulpină?

Se fabrica numai către toamnă. Se făcea un efort deosebit când făceam vaccin gripal. Se făcea destul de mult. Trebuia să plece imediat. Ca să fie vaccinată toată lumea care era inclusă în programul de vaccinare.

Câte doze de vaccin gripal producea Institutul Cantacuzino în perioada comunismului?

În jur de un milion – un milion și ceva de doze. Ponderea cea mai mare în producția noastră a fost produsul Polidin. Era un produs care avea o desfacere extraordinară. Din care noi produceam în fiecare lună un milion și jumătate de fiole care plecau efectiv. El a fost vaccinul care a deținut cifra cea mai mare de fiole.

La ce era folosit?

Era un produs polimicrobian care asigura o imunitate pe diverse spectre și pulmonar. Adică determina ridicarea imunității și era foarte bine tolerat de organism.

Institutul Cantacuzino asigura producția de seruri și vaccinuri pentru întreaga țară sau mai era nevoie și de ajutor din străinătate?

Nu știu să fi fost nevoie de ajutor din străinătate. Asigura toate produsele de care aveau nevoie Ministerul Sănătății, Ministerul Apărării Naționale pentru a asigura vaccinarea pentru a face tot felul de teste de laborator. Totul asigura Institutul nostru. Nu știu să se fi importat. Poate ceva reactivi să se fi importat. dar vaccinuri nu.

Vi s-a cerut vreun vaccin special pentru familia Ceaușescu?

Nu cred. Vreau să spun că Institutul a fost în iminența de a fi mutat pe vremea lui Ceaușescu, pentru că s-a construit Casa Poporului în vecinătate. El se temea foarte tare de microbi. Dar, Institutul nu poate să dispară ca locație pentru că profesorul Cantacuzino a lăsat prin testament ca toți medicii sau oamenii de valoare care au lucrat în Institut cel puțin 20 de ani și au deținut funcții de conducere să fie înmormântați în cripta în care el este înmormântat. Deci, Institutul nu știu dacă va putea să fie vreodată dislocat din acest punct al Bucureștiului.

A venit vreodată Ceaușescu să viziteze Institutul?

Nu. Nu a fost niciodată în Institut.

Cum vă trata familia Ceaușescu?

Nu beneficiam de niciun tratament special. Noi ne vedeam de treaba noastră, de probleme noastre. Institutul avea și bio-baze unde se produceau animalele de laborator pe care se făceau testele. El era structurat ca să funcționeze dacă avea resursele de care avea nevoie. Avea tot ce trebuie, chiar dacă unele lucruri se făceau manual. Asta nu era niciun fel de problemă. Era cât mai bine pentru societatea noastră ca să aibă cât mai multe femei de lucru. Nu văd niciun fel de impediment ca să nu fi mers Institutul. E foarte trist pentru ce a fost și ce a însemnat Institutul pentru țara noastră.

Cum era văzut Institutul Cantacuzino în perioada Comunismului în țară și peste graniță?

În afara graniței nu știu. Dar în țară era privit ca vârf în cercetarea românească, ca vârf în producția de vaccinuri, seruri și produse de diagnostic, fără de care nu putea să funcționeze laboratoarele de epidemiologie din țară.

Care a fost cel mai important ser sau vaccin pe care l-a produs Institutul Cantacuzino în perioada în care dumneavoastră ați lucrat?

Toate erau importante. Toate se adresau prevenției și eradicării bolilor pentru care se făceau aceste vaccinuri. Toate aveau rolul lor foarte important. Vaccinul Polio, vaccinul rujeolos, vaccinul diftero-tetanic pertussis, vaccinul BCG. Toate vaccinurile pe care le producea Institutul erau foarte importante și nu se putea face calendarul de vaccinare fără existența acestora.

Câte vaccinuri producea Institutul Cantacuzino?

Cam 30 de vaccinuri.

A fost vreun moment în cariera dumneavoastră în care ați vrut să renunțați la tot și să faceți altceva?

Munca pentru mine în Institutul Cantacuzino nu a fost ușoară. Fiind o secție de producție în care veneau atâtea produse, sute de serii de produse. Trebuia să fiu prezentă acolo. Eu nu puteam să plec din Institut niciodată, decât în concediu. Dacă aveam vreo urgență trebuia să mă duc la directorul general, ceea ce era… nu, mai bine nu. Nu puteai să părăsești laboratorul nici măcar 5 minute. Erau tot timpul probleme de toate felurile. Pe tot circuitul de fabricare a unui vaccin: condiționare-păstrare-controale-ștanțare-etichetare-ambalare-plecare spre depozit. Fluxurile astea erau continue. Erau așa de multe seruri și vaccinuri încât se ajungea la 2,5 milioane – 3 milioane de fiole care plecau din Institut într-o lună. Era o muncă extraordinară. La început, secția a fost condusă de o doamnă farmacistă, de la care eu am învățat foarte multe lucruri și pe urmă am rămas singură. Lucrurile erau destul de grele. Aveai și un colectiv de femei. Prin natura ei, femeia este delicată, avea acasă copii. Vremurile erau foarte grele. Nu se găsea de mâncare. Era un context destul de greu în perioada aceea. Și totuși, în pofida acestor lucruri noi am reușit să existăm, să ne facem datoria și să predăm mai departe ștafeta.

Un moment greu în care ați spun că de mâine faceți altceva?

Nu puteam să spun așa ceva. Nu îmi permitea statutul meu să spun „Nu mai pot”. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult cu copiii mei. Să fiu mai prezentă în viața lor. Nu se putea lucrul ăsta. Nu aveai cum.

Dar cel mai fericit moment?

Cel mai fericit moment a fost după Revoluție. Atunci când am putut să achiziționăm de la Bosh din Germania o combină foarte performantă în care puneai sifonul de vaccin la un capăt și pe partea cealaltă ieșea produsul final.

Înainte cum se făcea această procedură?

Înainte aveam o mașină de fiolat care era tot germană și în care puneam produsul și ieșeau fiolele dar era de mic randament, dar ne-am făcut treaba cu ea. Erau foarte multe produse care erau fiolate manual. La becul de gaz, fiola era ținută în fața becului și apoi o efilai și rezulta produsul ca atare.

V-a fost frică vreodată să nu aduceți acasă vreun virus? V-ați temut pentru siguranța familiei dumneavoastră?

Nu era posibil așa ceva. Noi, la condiționare, nu lucram cu germeni patogeni vii. În niciun caz. Existau riscuri din punctul de vedere al produsului. Dacă aria de producție unde se făcea toată această repartizare, fiolare, dacă nu era bine pregătită, nu era bine sterilizată, exista riscuri să compromitem produsul. Asta era grija noastră. Dar ca să ne contaminăm nu.

Dar când vă întâlneați cu alți colegi de la alte departamente?

Nu, că doar virușii și bateriile nu circulă așa liberi la întâmplare.

Cum se lucra în Institut? Era bine dotatat pentru perioada respectivă? Avea aparatura necesară? Când se strica ceva cât de repede era înlocuit aparatul sau reparat?

Aveam niște dotări rudimentare. Nu eram la nivelul la care cred că sunt acum utilate secțiile de producție. De fapt, eu, pe secția mea, colaboram destul de des cu Uzina de Medicamente București. Ei aveau mașini mult mai performante decât noi. Noi făceam o muncă cât de cât artizanală și care, în final, ieșea bine.

Cum vă simțeați când știați că produsul dumneavoastră urmează să salveze viața unui om?

Era un sentiment de mare responsabilitate, mai ales că știam că produsele noastre se adresează, în principal, copiilor. Era un sentiment de foarte mare responsabilitate pe care îl priveam ca atare și nu exista niciodată momente de slăbiciune. Se spune că într-un lanț de preparare a unui produs micro-biologic singura verigă slabă este omul. El poate să intervină și să strice ceva.

Institutul Cantacuzino, din păcate, este doar o umbră a ceea ce a fost în perioada comunismului și câțiva ani după. De ce credeți că s-a ajuns în situația asta?

Cred că au fost mulți factori care au determinat lucrul ăsta. În primul rând au existat foarte multe voci care au contestat ideea de vaccin și vaccinare. Au fost perioade în care Institutul nu a fost susținut financiar. Nu numai Institutul, ci și unitățile la care ajungeau vaccinurile noastre din țară, financiar nu erau susținute. A existat, probabil, și un context politic defavorabil. Rezultatul e cel pe care îl știți și e foarte păcat pentru că o școală ca cea a Institutului Cantacuzino nu se poate forma într-un an sau doi. Acum, dacă s-ar face niște infuzii masive de capital nu ar fi suficient, pe că oamenii care trebuie să facă aceste produse nu mai sunt, iar cei care au rămas sunt puțini. Cei noi care ar fi trebuit să fie pregătiți ca să preia și să ducă ștafeta mai departe nu cred că există. Ori ca să aduci un tânăr absolvent și să îl pui să facă un vaccin îi trebuie un timp foarte lung de pregătire și nu este așa de ușor. Ceea ce s-a distrus acum și unde a ajuns Institutul acum este greu de repus la nivelul la care era înainte.

Cât de importantă este vaccinarea?

Institutul Cantacuzino este un institut de importanță strategică națională. Nu poate să existe o populație sănătoasă fără prezența produselor Institutului Cantacuzino. Este vital lucrul ăsta. Ca dovadă că se încearcă tot felul de achiziții care sunt costisitoare și care nu știu în ce măsură se potrivesc țării noastre. E vorba de copiii noștri. E foarte grav ceea ce s-a întâmplat și cred că va fi foarte greu de readus la nivelul preexistent.

Ce ați simțit în momentul în care ați citit știri în care se spunea că Institutul nu mai produce nimic?

Foarte trist a fost pentru mine. Știind cum am muncit toți acolo, cât de greu ne-a fost. Au fost și momente foarte frumoase. Erau sărbătorile Institutului Cantacuzino, cu sesiunile științifice. În fiecare an, pe 16 ianuarie, toată lumea mergea în amfiteatru și comemoram data la care profesorul Cantacuzino a dispărut. Mergeam și făceam pelerinaj la criptă și apoi veneam în amfiteatru și ascultam Vagner. Era o atmosferă de emulație științifică, culturală, artistică. Erau niște oameni deosebiți care au asigurat lucrul ăsta. Bineînțeles că am suferit și sufăr, pentru că toată viața mea acolo am muncit și să vezi că lucrurile se deteriorează așa de grav, este foarte trist, mai ales că institut de talia Instututului Cantacuzino nu există multe în sud-estul Europei.

Ați mai păstrat legătura cu colegi care încă mai lucrează acolo?

Nu. Majoritatea colegilor din generația mea s-au pensionat înaintea mea sau după mine și cei care care au rămas acolo erau colegi din generația nouă. Dar nu asta era problema. Văzând că totul se deteriorează, era foarte trist să mă duc acolo și să văd. Sufeream. Efectiv sufeream. Am fost odată la farmacie să îmi cumpăr un produs care mi-a trebuit – sod natural – și când am intrat și am văzut – totul era trist și ponosit.

Reporter – Mădălina Chițu

Operator – Cristi Tomoială

Montaj – Karin Frone

Producator – Cezar Helmis